Sistemul electoral american este un subiect destul de complicat, care poate cere ore bune de studiu pentru a te familiariza cu toate mecanismele, instituțiile și particularitățile sale. Nu e surprinzător: Statele Unite au o organizare politică diferită față de cea cu care suntem obișnuiți în România, iar alegerile lor nu funcționează după un singur mecanism de numărare și distribuire a voturilor, fiind mult mai complexe.
Voi încerca să prezint lucrurile cât mai simplu și clar, fără să intru în toate detaliile și excepțiile posibile. Voi explica mai întâi structura de bază, apoi felul în care se organizează alegerile și, în cele din urmă, câteva consecințe interesante, uneori surprinzătoare, ale acestui sistem.
1. Cum este organizată puterea în Statele Unite?
Pentru a înțelege alegerile americane, trebuie să înțelegem mai întâi instituțiile pentru care se organizează aceste alegeri.
La nivel federal, puterea în SUA este împărțită în trei ramuri: executivă, legislativă și judecătorească. Ele au atribuții distincte, dar și mecanisme prin care se pot controla și limita reciproc. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de checks and balances (sistem de control și echilibrare a puterilor).
Cele trei ramuri sunt:
- Puterea executivă, condusă de președintele SUA, care este în același timp șeful statului și conducătorul executivului.
- Puterea legislativă, reprezentată de Congresul SUA (United States Congress), alcătuit din două camere: Senatul (Senate) și Camera Reprezentanților (House of Representatives, care la noi ar corespunde cu Camera Deputaților).
- Puterea judecătorească, reprezentată de sistemul instanțelor federale, în fruntea căruia se află Curtea Supremă (Supreme Court).
Această împărțire este prevăzută chiar în primele trei articole ale Constituției americane.
Așadar, o primă precizare importantă: Congresul este echivalentul aproximativ al Parlamentului nostru, iar Senatul și Camera Reprezentanților sunt cele două camere ale sale. Președintele nu face parte din Congres, ci conduce o ramură separată a puterii, cea executivă, cumulând astfel și funcțiile pe care în România le-ar avea un prim ministru (inexistent în SUA) dar depășindu-le cu mult.
Camera Reprezentanților (House of Representatives)
Camera Reprezentanților are 435 de membri cu drept de vot, numiți representatives (reprezentanți), congressmen sau congresswomen. Cum ziceam, echivalentul deputaților de la noi, la nivel de nomenclatură, dar cu diferențe pe care le voi expune mai jos.
Aceștia sunt aleși pentru mandate de câte doi ani și reprezintă circumscripții electorale numite congressional districts (districte electorale).
Fiecare stat american primește un anumit număr de locuri în această cameră, în funcție de populația sa. De exemplu, California, fiind cel mai populat stat, are mult mai mulți reprezentanți decât Wyoming, unul dintre statele cu populația cea mai redusă.
Numărul total de locuri, 435, este stabilit prin lege, nu direct printr-o cifră fixă în Constituție.
Cele 435 de locuri sunt împărțite între cele 50 de state în funcție de rezultatele recensământului național, organizat din zece în zece ani. Ulterior, fiecare stat își împarte teritoriul în numărul corespunzător de districte electorale (a se vedea mai jos).
Un stat care primește, de exemplu, 20 de locuri în Camera Reprezentanților va avea 20 de districte, fiecare alegând câte un reprezentant.
Există și șase delegați sau reprezentanți fără drept de vot deplin, care reprezintă Districtul Columbia și teritoriile americane (districtele federale). Aceștia nu modifică numărul celor 435 de membri cu drept de vot final (dar pot dezbate legi și vota în comisii).
Mai multe informații despre componența acestei camere se găsesc pe situl oficial al Camerei Reprezentanților.
Senatul (Senate)
Senatul are 100 de membri, câte doi pentru fiecare dintre cele 50 de state americane.
Spre deosebire de Camera Reprezentanților, unde numărul mandatelor fiecărui stat depinde de populație, în Senat toate statele au reprezentare egală. California și Wyoming au exact câte doi senatori, chiar dacă diferența de populație dintre ele este foarte mare.
Senatorii sunt aleși pentru mandate de câte șase ani.
Totuși, mandatele sunt eșalonate în trei serii, astfel încât, o dată la doi ani, aproximativ o treime dintre senatori ajung la finalul mandatului și trebuie să candideze din nou. În acest fel, Senatul își păstrează în permanență aproximativ două treimi dintre membrii săi de la un ciclu electoral la altul, reînnoindu-și circa o treime o dată la doi ani.
Alegerile se organizează la nivelul întregului stat: alegătorii dintr-un stat votează pentru senatorul sau senatorii aflați în cursa electorală respectivă. Nu există districte electorale separate pentru senatori.
Acest sistem al mandatelor eșalonate este prevăzut în Constituție și poate fi consultat în prezentarea oficială a celor trei clase de senatori.
Ce fac cele două camere?
Atât Camera Reprezentanților cât și Senatul participă la procesul legislativ federal. În principiu, pentru ca o lege să fie adoptată, ea trebuie aprobată în aceeași formă de ambele camere și apoi să ajungă la președinte, care o poate promulga sau poate opune dreptul de veto. În cazul general, atunci când președintele trimite o lege înapoi în Congres, acesta poate anula dreptul de veto al președintelui dacă fiecare dintre cele două camere votează legea din nou cu o supermajoritate de două treimi. Observați puterea sporită pe care o are președintele SUA chiar și în acest caz, care este de natură legislativă, comparativ cu președintele din România, care poate trimite (o singură dată) o lege înapoi în Parlament pentru reexaminare, dar apoi, dacă Parlamentul o votează din nou, chiar și fără să modifice nimic la ea, președintele nostru este obligat să o promulge.
Revenind la americani, există însă și atribuții specifice fiecărei camere.
Camera Reprezentanților are, printre altele, dreptul de a iniția procedurile de punere sub acuzare (impeachment) a președintelui sau a altor oficiali federali.
Senatul judecă aceste proceduri și are atribuții importante în confirmarea unor numiri făcute de președinte, inclusiv cele pentru funcții guvernamentale și judiciare importante. Tot Senatul trebuie să își dea acordul pentru ratificarea tratatelor internaționale, prin votul a două treimi dintre senatorii prezenți.
Cele două camere au, așadar, atribuții legislative comune, dar și responsabilități constituționale distincte.
2. Cum sunt aleși reprezentanții și senatorii?
Aici sistemul american începe să se îndepărteze de cel românesc.
În România, la alegerile parlamentare, alegătorii votează în principal liste de candidați propuse de partide, iar mandatele sunt distribuite în funcție de procentul obținut de fiecare formațiune politică, printr-un sistem de reprezentare proporțională.
În SUA, alegerea membrilor Congresului se face, în principal, printr-un sistem majoritar uninominal, organizat separat în fiecare circumscripție electorală sau stat, astfel că pot exista fine diferențe între alegerile dintre două state diferite.
Alegerea Camerei Reprezentanților
Fiecare dintre cele 435 de districte electorale își alege propriul reprezentant.
Să presupunem că într-un anumit district candidează un democrat și un republican. Dacă democratul obține 51% din voturi, iar republicanul 49%, democratul câștigă mandatul și va ajunge în Camera Reprezentanților.
În mod evident, indiferent că a câștigat cu 51% sau cu 90%, primește un singur loc în Camera Reprezentanților.
De asemenea, candidatul câștigător nu trebuie să obțină neapărat peste 50% din voturi. În mod obișnuit, este suficient să obțină mai multe voturi decât fiecare dintre contracandidați. Unele state au însă reguli suplimentare, precum organizarea unui tur de departajare în anumite situații.
Alegerea Senatului
Pentru Senat, mecanismul este asemănător, numai că alegerea se desfășoară la nivelul întregului stat și nu al unor districte sau circumscripții interne.
Să presupunem că într-un stat candidează un democrat și un republican pentru un loc în Senat. Dacă democratul obține 52% din voturi iar republicanul 48%, democratul câștigă mandatul de senator.
Nu contează că un alt stat, mult mai populat, are de zece ori mai mulți alegători. Fiecare stat are exact două locuri în Senat.
Alegerile primare (primaries)
Înaintea alegerilor generale, partidele trebuie să își desemneze candidații.
De exemplu, dacă într-un district mai mulți republicani doresc să candideze pentru Camera Reprezentanților, partidul organizează o alegere preliminară, în care alegătorii desemnează candidatul care va reprezenta formațiunea (partidul) în alegerile generale.
Aceste alegeri preliminare se numesc primaries. Există și un alt mecanism, numit caucus, care presupune întâlniri organizate de partide, în cadrul cărora participanții își exprimă preferințele și pot desemna delegați.
Pentru alegerile prezidențiale, mecanismul are un pas suplimentar: alegerile primare și caucusurile contribuie la desemnarea delegaților care vor participa la convențiile naționale ale partidelor. În cadrul acestor convenții sunt desemnați oficial candidații partidului pentru președinție și vicepreședinție.
Regulile diferă de la un stat la altul și de la un partid la altul. Există alegeri primare deschise, la care pot participa și alegători neînregistrați ca membri ai partidului, dar și alegeri primare închise, rezervate membrilor înregistrați.
O prezentare a acestor proceduri se găsește în ghidul USAGov despre alegerile primare și caucusuri.
3. Cum sunt aleși președintele și vicepreședintele SUA?
Alegerea președintelui este una dintre cele mai interesante particularități ale sistemului american.
Spre deosebire de România, unde președintele este ales direct de cetățeni, în SUA președintele este ales printr-un mecanism indirect, numit Electoral College (Colegiul Electoral).
Numele poate induce puțin în eroare: nu este vorba despre o instituție permanentă în care se reunesc reprezentanții partidelor, ci despre un proces constituțional de alegere a președintelui.
Ce este Colegiul Electoral?
Colegiul Electoral este format din 538 de electori, repartizați între state și Districtul Columbia.
Numărul de electori al fiecărui stat este egal cu numărul reprezentanților săi din Camera Reprezentanților, la care se adaugă cei doi senatori.
Astfel, un stat care are 10 reprezentanți în Camera Reprezentanților dispune de 12 electori (echivalentul a 10 reprezentanți plus cei doi senatori ficși).
Districtul Columbia, care nu este stat și nu are senatori sau reprezentanți cu drept de vot în Congres, primește trei electori, conform unui amendament constituțional.
În total, avem:
- 435 de electori corespunzători celor 435 de reprezentanți;
- 100 de electori corespunzători celor 100 de senatori;
- 3 electori pentru Districtul Columbia.
Rezultă 538 de voturi electorale. Pentru a câștiga alegerile prezidențiale este nevoie de cel puțin 270 de voturi electorale, adică majoritatea absolută.
Notă: în politică, majoritatea absolută înseamnă minim 50% + 1 din membrii cu drept de vot, în timp ce majoritatea simplă sau relativă înseamnă minim 50% + 1 din membrii prezenți la vot. În mod interesant, distincția este necesară: electorii se pot abține de la vot, cum a fost cazul în anul 2000, când un elector din Districtul Columbia a predat un buletin alb, în semn de protest față de lipsa reprezentării depline a districtului în Congres.
Numărul de electori alocat fiecărui stat poate fi modificat după recensămintele organizate o dată la zece ani, deoarece se poate modifica numărul reprezentanților acelui stat în Camera Reprezentanților.
Cum votează cetățenii?
Fiecare partid își desemnează, înaintea alegerilor generale, propria listă de electori pentru fiecare stat. Electorii de pe liste sunt, de regulă, persoane implicate în activitatea partidului, lideri locali sau oameni care au demonstrat loialitate față de formațiune.
În realitate, votul lor determină care dintre listele de electori, desemnate în prealabil în sprijinul respectivului candidat, va reprezenta statul în Colegiul Electoral.
În majoritatea statelor, candidatul care câștigă votul popular la nivelul statului primește toți electorii pe care îi are alocați statul respectiv.
De exemplu, dacă un candidat câștigă în California cu 51% din voturi, iar contracandidatul obține 49%, primul primește toate cele 54 de voturi electorale ale Californiei.
Nu primește doar 51% dintre electori, ci pe toți. Altfel spus, dacă a câștigat candidatul Partidului Republican, California va trimite în Colegiul Electoral cei 54 de electori desemnați de Partidul Republican pentru statul California, în timp ce dacă va câștiga candidatul democrat va trimite în Colegiul Electoral pe cei 54 de electori de pe lista Partidului Democrat.
Există două excepții: Maine și Nebraska. Aceste state distribuie o parte dintre electori în funcție de rezultatul din fiecare district electoral pentru Camera Reprezentanților, iar doi electori sunt desemnați în funcție de câștigătorul votului la nivelul întregului stat.
Prin urmare, în celelalte 48 de state și în Districtul Columbia se aplică regula winner-takes-all (câștigătorul ia totul).
După alegerile populare din noiembrie, electorii se reunesc în decembrie și votează oficial pentru președinte și vicepreședinte. Ulterior, voturile electorale sunt numărate și rezultatul este confirmat în cadrul procesului constituțional.
Acest vot din decembrie este mai mult o formalitate, pentru că, în mod evident, electorii unui partid vor vota reprezentantul lor, confirmând astfel votul popular din noiembrie. Această regulă nu este trecută în Constituție, dar adeseori statele au legi care îi obligă pe electori să rămână fideli formațiunii lor. În 2016, mai mulți electori au încercat să voteze diferit față de rezultatul alegerilor din statele lor. Unii au fost înlocuiți, iar alții au primit amenzi.
Dacă niciun candidat la președinție nu obține majoritatea de 270 de voturi electorale, alegerea președintelui revine Camerei Reprezentanților, care votează cu câte un vot pentru fiecare delegație statală. Într-o asemenea situație, președintele este ales dintre primii trei candidați. Dacă niciun candidat la vicepreședinție nu obține majoritatea necesară, alegerea acestuia revine Senatului, dintre primii doi candidați.
Mai multe informații despre acest mecanism se găsesc în explicația oficială a Colegiului Electoral, publicată de Arhivele Naționale ale SUA.
De ce nu câștigă neapărat candidatul care obține cele mai multe voturi la nivel național?
Acum putem observa o consecință foarte interesantă a sistemului electoral american.
Voi da un exemplu fictiv și simplificat. Să presupunem că avem doi candidați, A și B, care participă la alegeri în trei state cu același număr de electori.
- Statul 1 are 10 voturi electorale și 1.000 de alegători, care votează toți. Candidatul A câștigă cu 51%, iar B obține 49%.
- Statul 2 are 10 voturi electorale și 1.000 de alegători, care votează toți. Candidatul A câștigă tot cu 51%, iar B obține 49%.
- Statul 3 are 10 voturi electorale și 1.000 de alegători, care votează toți. Candidatul B câștigă cu 90%, iar A obține doar 10%.
Să adunăm voturile populare:
- Candidatul A obține 510 + 510 + 100 = 1.120 de voturi.
- Candidatul B obține 490 + 490 + 900 = 1.880 de voturi.
Așadar, B obține considerabil mai multe voturi în total, dar, pentru că fiecare stat își desemnează proprii electori, candidatul A câștigă primele două state și obține 20 de voturi electorale în timp ce candidatul B câștigă doar al treilea stat și primește doar 10 voturi electorale.
Candidatul A câștigă alegerile cu 20 de voturi electorale, deși a obținut mai puține voturi totale decât adversarul său (1.120 față de 1.880).
Cum este posibil?
Pentru că A a câștigat două state, chiar dacă la limită, în timp ce B a câștigat un singur stat, chiar dacă cu o majoritate covârșitoare. În sistemul american, în majoritatea statelor, candidatul care câștigă votul popular primește toți electorii statului respectiv. Deci, primul primește electorii din primele două state, în timp ce al doilea doar electorii din statul al treilea.
Prin urmare, spre deosebire de sistemul electoral din România, în SUA numărul total de voturi obținute la nivel național de un candidat nu determină automat câștigătorul alegerilor prezidențiale. Contează câte voturi electorale reușește să acumuleze.
În realitate sistemul este mai complex, dar esența este cea de mai sus.
Așadar, este posibil ca un candidat să obțină cele mai multe voturi ale cetățenilor la nivel național, dar să piardă alegerile prezidențiale, deoarece adversarul său obține mai multe voturi electorale. Acest lucru s-a întâmplat în istoria SUA, inclusiv în alegerile din 2016.
Un alt efect este că voturile dintr-un stat câștigat categoric nu mai aduc candidatului avantaje electorale suplimentare. Diferența dintre o victorie cu 51% și una cu 80% este irelevantă pentru numărul de electori obținuți în majoritatea statelor.
Aici apare o altă particularitate importantă a campaniilor electorale SUA, asupra căreia voi reveni.
4. Ce sunt alegerile generale și alegerile midterm?
Termenii general election și midterm election sunt folosiți frecvent în presa americană, dar nu desemnează două sisteme electorale diferite.
Alegerile generale (general elections) sunt alegerile propriu-zise în care cetățenii votează candidații care vor ocupa funcțiile publice. Ele au loc după etapa alegerilor preliminare prin care partidele își desemnează candidații.
La nivel federal, alegerile generale pentru Congres se organizează o dată la doi ani, în anii pari. Ziua alegerilor federale este stabilită pentru marțea de după prima zi de luni din noiembrie.
Alegerile prezidențiale au loc o dată la patru ani.
Ce se întâmplă însă în anii în care nu sunt alegeri prezidențiale?
Aici intervin alegerile midterm, adică alegerile intermediare, organizate la jumătatea mandatului prezidențial.
Într-un an electoral prezidențial se votează simultan pentru:
- președintele și vicepreședintele SUA;
- toți cei 435 de membri ai Camerei Reprezentanților;
- aproximativ o treime dintre senatori.
La alegerile midterm nu se votează pentru președinte, dar se votează în continuare pentru:
- toți cei 435 de membri ai Camerei Reprezentanților;
- aproximativ o treime dintre senatori.
Prin urmare, membrii Camerei Reprezentanților sunt aleși la fiecare doi ani, indiferent dacă în anul respectiv au loc sau nu alegeri prezidențiale.
Senatorii au mandate de șase ani, dar acestea sunt eșalonate astfel încât, tot la fiecare doi ani, aproximativ o treime dintre locurile din Senat ajung la alegeri.
Pot exista și alegeri speciale pentru ocuparea unor locuri devenite vacante între două scrutinuri obișnuite.
Pe lângă alegerile federale, în aceeași perioadă pot avea loc și alegeri pentru guvernatorii statelor, parlamentele statale sau diferite funcții locale. Adică, alegeri locale. Acestea sunt însă procese electorale distincte, pe care nu le voi discuta aici, și care corespund aproximativ cu alegerile de primari de la noi.
Pentru o sinteză a calendarului electoral federal, USAGov explică diferența dintre alegerile prezidențiale și cele midterm.
5. Cum se transformă voturile în mandate în Congres?
Am văzut deja, în cazul alegerilor prezidențiale, că numărul total de voturi obținute de un candidat la nivel național nu determină automat câștigătorul. Același principiu se aplică, într-o anumită măsură, și alegerilor pentru Congres, dar există câteva particularități.
Camera Reprezentanților
Așa cum am explicat, fiecare dintre cele 435 de districte electorale își alege propriul reprezentant. Candidatul care câștigă într-un district obține mandatul aferent, indiferent dacă victoria sa este obținută cu 51% sau cu 90% din voturi.
Prin urmare, mecanismul este asemănător celui de la alegerile prezidențiale, doar că se aplică la nivelul districtelor electorale, nu al statelor. În loc să obțină electorii unui stat, candidatul câștigător obține un loc în Camera Reprezentanților pentru fiecare district pe care l-a câștigat (fiecare stat are un număr de districte, proporțional cu populația sa).
Pentru a stabili câte mandate are fiecare partid, se numără districtele câștigate de candidații săi. Nu există o redistribuire națională a locurilor în funcție de procentul total de voturi obținut de fiecare formațiune.
Astfel, un partid poate obține mai multe voturi cumulate la nivel național decât adversarul său și totuși să câștige mai puține mandate, dacă voturile sale sunt concentrate în mai puține districte. Invers, un partid poate obține mai multe mandate câștigând numeroase districte la limită, chiar dacă totalul voturilor sale este mai mic.
Trebuie precizat că alegătorii votează candidați individuali, nu liste naționale de partid, așa cum se întâmplă în România. Procentele naționale atribuite partidelor sunt, în acest caz, rezultate obținute prin însumarea voturilor candidaților afiliați fiecărei formațiuni, nu baza unei repartizări proporționale a mandatelor.
Senatul
În cazul Senatului, situația este diferită. Fiecare stat are exact doi senatori, indiferent de populație, iar aceștia sunt aleși prin vot la nivelul întregului stat.
Și aici câștigătorul unei competiții electorale obține mandatul, fără ca procentul cu care câștigă să îi aducă locuri suplimentare. Totuși, numărul senatorilor unui partid nu depinde doar de rezultatele unui singur scrutin național, deoarece mandatele sunt eșalonate pe șase ani și numai aproximativ o treime dintre ele sunt puse în joc o dată la doi ani.
În plus, reprezentarea egală a statelor face ca voturile alegătorilor din state cu populații foarte diferite să contribuie la desemnarea aceluiași număr de senatori.
Prin urmare, nici în cazul Senatului nu putem transforma direct totalul voturilor obținute de candidații unui partid într-un procent corespunzător de mandate.
Diferența față de România
În România, sistemul proporțional face ca numărul de mandate obținute de un partid să reflecte, în principiu, proporția voturilor primite, cu aplicarea pragurilor electorale și a regulilor de redistribuire. În plus, nu contează câte județe a câștigat un președinte sau un partid, decât sub formă de curiozitate, ci câte voturi a primit în total, pentru că județele nu au statutul unor state relativ autonome.
În SUA, atât Camera Reprezentanților, cât și Senatul funcționează după o logică diferită: mandatele sunt câștigate individual, în competiții electorale organizate la nivelul districtelor sau statelor, fără o repartizare proporțională națională.
Acest mecanism explică de ce numărul total de voturi obținute de un partid nu este neapărat un indicator al numărului de reprezentanți pe care îi va avea în Congres.
Mai mult, în cazul Camerei Reprezentanților, rezultatul poate fi influențat inclusiv de modul în care sunt delimitate districtele electorale, un aspect pe care îl voi discuta separat.
6. Strategiile electorale: unde merită câștigate voturile?
Din mecanismele prezentate până acum rezultă o consecință interesantă: partidele americane nu au întotdeauna interesul să maximizeze numărul total de voturi, ci să le obțină în locurile unde acestea pot face diferența.
Să presupunem că un partid are șanse foarte mari să câștige un anumit district cu 70% din voturi. Chiar dacă investește resurse suplimentare și ajunge la 80%, tot un singur mandat va obține din acel district.
În schimb, dacă într-un alt district adversarul are 51%, iar partidul respectiv are 49%, o campanie eficientă care îi aduce încă două procente poate schimba complet rezultatul și îi poate aduce un nou district.
Prin urmare, poate fi mult mai avantajos să câștigi un district disputat decât să îți mărești considerabil avantajul într-unul unde deja ai un avantaj confortabil.
Aceste districte competitive sunt numite swing districts sau battleground districts.
De aici rezultă și strategiile electorale ale partidelor: identificarea circumscripțiilor în care rezultatul poate fi influențat, direcționarea resurselor către acestea și mobilizarea alegătorilor care ar putea face diferența.
Există însă și un risc: o circumscripție considerată sigură poate deveni competitivă dacă se schimbă preferințele alegătorilor, dacă participarea la vot este diferită de cea anticipată sau dacă un candidat local nu obține rezultatele așteptate.
Aceeași logică se aplică și alegerilor prezidențiale, cu o particularitate suplimentară: partidele își concentrează campaniile în statele în care rezultatul este incert și care au un număr important de electori. Acestea sunt numite swing states sau battleground states.
Un candidat care câștigă un stat cu 80% din voturi nu obține, în majoritatea cazurilor, mai mulți electori decât dacă l-ar fi câștigat cu 51%. În consecință, resursele de campanie pot fi direcționate către statele unde câteva procente pot schimba câștigătorul.
7. Cine stabilește districtele electorale? Gerrymandering
Până acum am discutat despre modul în care alegătorii votează în districte deja existente. Dar cine stabilește granițele unui district?
În SUA, această responsabilitate aparține în principal autorităților fiecărui stat.
În majoritatea statelor, legislativul statului (parlamentul local) este cel care stabilește granițele districtelor electorale pentru Camera Reprezentanților. Unele state au însă comisii speciale de redistribuire electorală, care pot fi independente, bipartizane sau pot avea o componență politică.
În anumite situații, instanțele pot interveni și pot impune o nouă hartă electorală.
Așadar, nu există o singură autoritate federală (la nivel național, SUA) care să deseneze toate cele 435 de districte. Procedurile diferă de la un stat la altul, iar uneori chiar în interiorul aceluiași stat există reguli distincte pentru circumscripțiile congresionale și cele ale parlamentului local.
O prezentare detaliată a acestor proceduri se găsește la National Conference of State Legislatures.
Apportionment și redistricting
Trebuie să distingem două procese care sunt strâns legate.
Primul se numește apportionment (repartizarea mandatelor între state). O dată la zece ani, după recensământ, se stabilește câte locuri în Camera Reprezentanților primește fiecare stat, în funcție de populație.
Al doilea se numește redistricting (redesenarea circumscripțiilor electorale). După stabilirea numărului de locuri, fiecare stat își trasează granițele districtelor, astfel încât să aibă numărul corespunzător de circumscripții.
Cele două procese sunt distincte: recensământul determină câte locuri primește un stat, iar autoritățile statului stabilesc unde sunt trase granițele districtelor.
În principiu, districtele trebuie să aibă populații cât mai egale, pentru ca votul fiecărui cetățean să aibă o pondere comparabilă. Există și alte reguli constituționale și legislative care trebuie respectate, inclusiv cele împotriva discriminării rasiale.
Ce este gerrymandering?
Aici lucrurile devin pe cât de interesante, pe atât de problematice.
Gerrymandering este un termen folosit pentru manipularea granițelor circumscripțiilor electorale în scopul favorizării unui partid sau a unui grup de candidați.
Cu alte cuvinte, cei care trasează granițele districtelor pot influența rezultatul alegerilor chiar înainte ca alegătorii să ajungă la urne.
Există două tehnici principale:
1. Packing (concentrarea alegătorilor adversari)
Alegătorii partidului advers sunt grupați într-un număr cât mai mic de circumscripții, în care câștigă cu majorități foarte mari.
Astfel, partidul respectiv câștigă câteva districte cu 75-80% din voturi, dar își pierde influența în celelalte, unde nu mai dispune de suficiente voturi pentru a câștiga.
Altfel spus, se favorizează cazul pe care l-am dat în exemplul cu cele trei state, în care adversarul să câștige un număr mic de districte cu majorități foarte mari, iar majoritatea districtelor să fie câștigate de partidul favorizat.
2. Cracking (fragmentarea alegătorilor adversari)
Alegătorii partidului advers sunt împărțiți între cât mai multe circumscripții, astfel încât să nu reprezinte majoritatea în niciuna dintre ele.
De exemplu, dacă într-un anumit stat există două zone în care democrații au un număr mare de susținători, cei care trasează granițele pot încerca să împartă artificial aceste comunități între mai multe districte, diluându-le influența electorală.
În felul acesta, un partid poate obține mai multe mandate decât ar sugera distribuția generală a preferințelor electorale din stat.
Gerrymandering nu înseamnă falsificarea buletinelor de vot sau modificarea numărului de voturi exprimate. Este o modalitate de manipulare a reprezentării politice prin stabilirea convenabilă a circumscripțiilor.
Este legală această practică?
Situația este nuanțată.
În 2019, Curtea Supremă a SUA a decis, în cauza Rucho v. Common Cause, că disputele privind avantajul politic excesiv obținut prin delimitarea districtelor nu pot fi soluționate de instanțele federale ca litigii constituționale de acest tip.
Aceasta nu înseamnă că orice hartă electorală este legală. Rămân interzise discriminarea rasială, încălcarea principiului egalității populației între districte și alte încălcări ale legislației federale. De asemenea, constituțiile și legile statelor pot impune reguli suplimentare, iar instanțele statale pot interveni în condițiile legislației proprii.
Mai multe detalii despre această decizie se găsesc în hotărârea Curții Supreme în cauza Rucho v. Common Cause.
Așadar, este un teren disputat din punct de vedere legal.
Un aspect important: gerrymandering afectează alegerile pentru Camera Reprezentanților, nu și pe cele pentru Senat. În cazul senatorilor, fiecare stat constituie o singură circumscripție electorală cu exact două locuri de senator, deci nu există granițe interne care să poată fi redesenate pentru a favoriza un candidat.
8. De ce diferă regulile electorale de la un stat la altul?
Deși am prezentat sistemul american ca pe un mecanism unitar, în realitate există numeroase particularități locale.
Statele Unite sunt o federație alcătuită din 50 de state, fiecare având propriile instituții, constituție și legislație.
Alegerile federale se desfășoară într-un cadru constituțional și legislativ comun, dar organizarea lor practică este în mare măsură descentralizată.
De exemplu, statele pot avea reguli diferite privind:
- înregistrarea alegătorilor și condițiile administrative pentru participarea la vot;
- votul anticipat și votul prin corespondență;
- accesul candidaților pe buletinele de vot;
- organizarea alegerilor primare;
- organizarea unor tururi suplimentare de departajare;
- delimitarea districtelor electorale și autoritățile care se ocupă de aceasta.
Alegerile sunt administrate în principal de autoritățile statale și locale. Nu există o singură instituție federală (a SUA) care să organizeze efectiv toate secțiile de votare și să stabilească în detaliu procedurile aplicate în fiecare stat.
Această descentralizare este una dintre caracteristicile sistemului politic american și explică de ce, pentru a înțelege în profunzime un scrutin, uneori trebuie analizate și particularitățile statelor implicate.
În aceeași logică, putem nota că, în funcție de culoarea politică a guvernatorilor și orientarea autorităților locale, unele state pot să fie simpatizante sau nu față de anumit partid sau candidat la președinția SUA.
O prezentare oficială a organizării discutată aici se găsește pe situl U.S. Election Assistance Commission.
9. Sistemul american comparat cu cel românesc
După toate aceste explicații, putem sintetiza diferențele dintre cele două sisteme.
În ce privește puterea executivă și legislativă (sărim acum peste judecători), în România avem trei repere instituționale importante: președintele, Parlamentul și Guvernul. Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Guvernul este condus de prim-ministru și are nevoie de încrederea Parlamentului pentru a funcționa.
În SUA, cele trei repere electorale și instituționale despre care am discutat sunt președinția, Senatul și Camera Reprezentanților.
Există echivalențe aproximative, dar trebuie să ținem cont că arhitectura constituțională este diferită:
| Statele Unite | România | Diferența principală |
|---|---|---|
| Președintele SUA | Președintele României, împreună cu unele atribuții care la noi aparțin Guvernului | Președintele american conduce direct puterea executivă; în România, executivul este condus de Guvern și de prim-ministru. |
| Camera Reprezentanților | Camera Deputaților | În SUA, reprezentanții sunt aleși individual în districte uninominale; în România predomină reprezentarea proporțională prin liste. |
| Senatul | Senatul | În SUA, fiecare stat are exact doi senatori; în România, reprezentarea este repartizată în funcție de populație și circumscripții. |
Președintele SUA este mult mai puternic decât cel al României
Mai ales în ceea ce privește conducerea executivului. Dar trebuie să înțelegem exact de ce.
SUA are un sistem prezidențial. Președintele este atât șeful statului, cât și conducătorul puterii executive. Nu există un prim-ministru care să conducă un Guvern distinct, dependent de votul de încredere al Congresului.
Președintele numește membrii administrației sale, conduce executivul federal și este comandantul suprem al forțelor armate. Pentru anumite numiri importante, precum cele ale membrilor Cabinetului și ale judecătorilor federali, este necesară aprobarea Senatului.
Președintele are și drept de veto asupra legilor adoptate de Congres. Pentru anularea unui asemenea veto, fiecare dintre cele două camere trebuie să voteze din nou legea cu o supermajoritate de două treimi.
În România, președintele este ales direct de cetățeni și are atribuții constituționale importante, inclusiv în materie de politică externă, apărare și mediere între puterile statului. Totuși, Guvernul este condus de prim-ministru, trebuie să obțină încrederea Parlamentului și răspunde politic în fața acestuia.
Prin urmare, președintele României nu este o funcție pur simbolică, dar nici nu are controlul executiv direct pe care îl deține președintele american. După 1989, autorii constituțiilor moderne i-au limitat rolul și pârghiile președintelui, de frică să nu revenim la un sistem dictatorial ca cel al lui Ceaușescu, iar unii politicieni (inclusiv Băsescu) sunt de părere că i le-au limitat cam mult.
În plus, președintele SUA nu își pierde funcția dacă partidul său pierde majoritatea în Congres. Are un mandat fix de patru ani și nu poate fi înlăturat printr-o simplă moțiune de cenzură. Înlăturarea sa presupune o procedură constituțională specială, numită impeachment, care necesită atât punerea sub acuzare de către Camera Reprezentanților, cât și condamnarea prin votul a două treimi dintre senatorii prezenți, ceea ce nu este atât de ușor.
Desigur, nici președintele american nu poate guverna fără limite. Congresul adoptă legile, controlează cheltuielile federale, poate investiga activitatea administrației și poate bloca numiri importante. Instanțele federale pot, la rândul lor, să controleze legalitatea și constituționalitatea acțiunilor executivului.
Tocmai de aceea, sistemul american se bazează pe separarea și echilibrarea puterilor, nu pe subordonarea uneia față de cealaltă.
10. Ce trebuie reținut?
Dacă ar fi să reducem tot sistemul la câteva idei esențiale, acestea ar fi:
Președintele SUA este ales pentru patru ani prin intermediul Colegiului Electoral, nu prin vot popular național direct. Este conducătorul puterii executive și are atribuții mult mai extinse în administrarea efectivă a țării decât președintele României.
Camera Reprezentanților are 435 de membri cu drept de vot, aleși o dată la doi ani în districte electorale. Numărul reprezentanților fiecărui stat depinde de populația sa.
Senatul are 100 de membri, câte doi pentru fiecare stat, aleși pentru mandate de șase ani. Aproximativ o treime dintre locuri ajung la alegeri o dată la doi ani.
Alegerile prezidențiale au loc o dată la patru ani și coincid cu alegerile pentru toate locurile din Camera Reprezentanților și aproximativ o treime din Senat.
Alegerile midterm au loc la jumătatea mandatului prezidențial. Nu se votează pentru președinte, dar se aleg toți membrii Camerei Reprezentanților și aproximativ o treime dintre senatori.
Voturile nu se transformă proporțional în mandate, ca în România. Fiecare district electoral își desemnează propriul reprezentant, iar câștigătorul primește întregul mandat.
Statele au reguli electorale proprii, în limitele cadrului constituțional și legislativ federal. Organizarea alegerilor este descentralizată.
Campaniile electorale se concentrează adesea pe circumscripțiile și statele competitive, unde câteva procente pot schimba câștigătorul, în loc să urmărească pur și simplu creșterea procentului național.
Gerrymandering este manipularea granițelor districtelor electorale pentru a favoriza un partid sau un grup de candidați, prin concentrarea sau fragmentarea alegătorilor adversari.
Diferențele de mai sus față de sistemul electoral din România survin mai ales din faptul că SUA este un conglomerat de 50 de state distincte, fiecare cu propria sa legislație și bucătărie internă, cu au un grad mult mai mare de autonomie decât județele din România, care, deși au prefecți și primari locali, se supun acelorași legi și aceluiași sistem electoral centralizat de la București.
Comentarii
Trimiteți un comentariu