Vă citez mai jos o postare de Facebook a Mihaelei Michailov.
Menționez introductiv că nu știu cu ce se ocupă doamna, pentru că nu o cunosc și nu i-am cercetat încă profilul. M-am trezit cu postarea dumneaei pe peretele meu. Probabil că Facebook, știind că am acest blog, îmi servește plin de generozitate materiale și surse de inspirație. Dar m-am uitat la orașul de reședință și scrie că locuiește în București. Prin urmare, trag concluzia că dialogul de mai jos s-a purtat între două eleve bucureștence:
Două tinere, în autobuz, vorbesc despre cărți și BAC.
- Mă-ntreabă maica-mea în fiecare zi cu ce-mi umplu ziua. Îi zic „mă văd cu oamenii” și zice „nu citești și tu ceva?”
- Și maică-mea la fel. Gen că acum vine BAC-ul și am citit doar „Harap Alb”.
- Integral?
- Integral.
- Eu am citit „Moara cu noroc”. Dar gen chiar integral. Și mi-a plăcut că e ca un thriller cu mafia. Ce mă enervează la BAC e că nu ne lasă cu mințile noastre să gândim liber, să interpretăm noi, gen ce ajunge la noi. Ne tot formatează creierul și dup-aia tot ei ne caută de gândire critică! Și părinții ăștia ne seacă cu cititul. Gen, le e frică și lor. Dar eu i-am zis lui maică-mea: „pe vremea voastră, cititul era singura formă de interacțiune demnă! Acum s-a mai diversificat interacțiunea demnă”. Nu zic să nu citești, dar gen nu cu atâta presiune.
- Pe mine Eminescu mă obosește. Că se repetă.
- Eu am descoperit gen niște tipe gen poete mai marfă.
- Gen de-acum?
- Da. Fete vii.
Oare nu au dreptate cele două fete? Eu cred că da. Mulți profesori le impun elevilor anumite șabloane de gândire, după care le pretind să dea dovadă de spirit critic și capacitate de discriminare. Chestiile astea două se bat cap în cap. Asimilarea de cunoștințe nu se face cu forța, sau mecanic, sau prin toceală, ci prin seducție și persuasiune subtilă. Prezintă-le „Moara cu noroc” ca pe un thriller plin de suspans. Iar apoi, după ce l-au citit, discută despre el în cuvintele lor, nu le pune să ți-l comenteze în termeni scorțoși sau în limbajul sofisticat al recenzorilor și criticilor literari.
Apoi, la multe materii și mai ales la literatură, care este o disciplină umanistă, nu există adevăr absolut și soluție unică. Probabil că ar fi o idee bună ca elevul să fie stimulat să gândească singur iar profesorul să nu verifice cât de bine a reușit elevul să reproducă teoria din carte, ci să noteze cât de solidă, interesantă, ingenioasă, validă, fertilă etc. este perspectiva și înțelegerea lui cu privire la ceea ce a citit. Astfel, școala va stimula creativitatea în locul unui fel de îndoctrinare bazată pe învățare mecanică.
Problema nu se reduce la cât de multe cunoștințe ai memorat (mai ales fără să îți placă sau fără să le înțelegi rostul). Pentru că astăzi avem al dispoziție bănci de memorie (cum ar fi Wikipedia) în telefonul din buzunar. Mai important e să știm să le utilizăm. Iar la o examinare, mai important decât cunoașterea de către elev a interpretării corecte sau standard este cât de bine își poate prezenta și argumenta propria interpretare. Cum să înveți să gândești cu capul tău, dacă se descurajează vocea proprie și ești încolonat într-un șir din care nu ai voie să ieși la stânga sau la dreapta?
Dar ce ziceți de ideea că cititul este o formă de interacțiune demnă? Că eu am citit-o de câteva ori și încă nu știu de unde s-o apuc. A citi ca act de demnitate. Adică, presupun, ceva care îți dă un statut. Dar interacțiune cu cine? Cu autorul cărții? Că dacă da, este perfect adevărat că astăzi poți interacționa demn în mai multe moduri. În trecut erai limitat fie la Eminescu, fie la discuții cu vecina de la parter. Astăzi poți folosi internetul pentru a descoperi persoane mai inteligente decât tine aflate la mii de kilometri distanță. Sau poți dialoga cu ChatGPT. Sau poți găsi poete marfă, mai tari decât Eminescu. Și care sunt vii. Sau poți citi Omniblog.
Iar Eminescu? Sigur că este genial, dar pentru a-l descoperi ca atare e necesar să-ți fie predat bine. Frații mei, din ciclul primar și până în liceu, că după aceea nu am mai făcut Română, tot „Scrisoarea III” mi s-a predat. Și nu integral, că partea în care Eminescu se leagă de politicienii epocii lui e ascunsă sub preș, ci mereu aceleași fragmente patriotice cu lupta lui Mircea cel Bătrân cu Baiazid. Iar ăsta e doar un exemplu. Sigur că e repetitiv! La cât de bogată e opera scriitorilor clasici, noi ne limităm la aceleași porțiuni, repetate până la refuz. Aici e și o problemă de selecție.
Știți care e partea cea mai tragică? Aproape toate comentariile de la acea postare sunt ironice. Lumea le ia peste picior pentru că folosesc „gen”. Asta au înțeles adulții care au lecturat acest dialog viu și spumos, să facă mișto de cele două tinere și de spiritul lor rebel sau nonconformist. Foarte puțini au observat că eleva care folosea „gen” tocmai făcuse niște conexiuni și construise o interpretare proprie, spusă în cuvintele ei, atunci când a comparat „Moara cu noroc” cu un thriller cu mafia.
Vă dau în scris că tânăra generație nu este mai proastă, așa cum se tot spune, ci are un potențial fantastic. Doar că este adormită, furată de zgomotul de fond, redusă la tăcere de către adulți, amețită de modele false, de instrucțiuni care se bat cap în cap, de un internet toxic, de o școală care o buimăcește, de o societate care, în loc să o pună în prim-plan, o ignoră, o tratează cu condescendență sau o orientează în direcții greșite. Gen.
Comentarii
Trimiteți un comentariu