😇 Complimentul

Era un motel de la marginea orașului, cu mobilă ieftină, lenjerie de pat care mirosea a detergent industrial și candelabru spart. Locul unde mergi nu de plăcere, ci din necesitate.

Și tocmai asta era problema lui Ion și a Mariei: necesitatea. Căci Ion era însurat cu Viorica, Maria era măritată cu Gheorghe, iar perechile lor nu aveau nicio bănuială cu privire la escapadele celeilalte jumătăți. Ceea ce, dacă ne gândim bine, este o formă de fericire.

În seara respectivă, Ion, care nu era un om al cuvintelor, rezumându-se de obicei la discuții despre facturi, politică și meciuri de fotbal, era relaxat și satisfăcut, după ce tocmai consumase aventura cu Maria și o sticlă de bere. Și privind trupul dezbrăcat al Mariei sub clarul de Lună facilitat de draperiile lipsă, simți că se trezește în el o stare pe care nu o mai trăise de la nunta cu Viorica. O voce care parcă nu era a lui i se urcă în gât și de acolo ieșiră cuvintele următoare, care îl mirară chiar și pe el:

- Mărie, ești divină!

Maria, cu care împărțea nu numai camera, ci și cele 8 ore de tură din fabrică, se uită la el cu ochii aceia inteligenți pentru care o admirau toți colegii lui Ion, ochi care o avertizaseră: „Nu te mărita cu Gheorghe, că e un bețivan împuțit!” și pe care nu îi ascultase, și îi răspunse calm:

- Di vină suntem amândoi, Ioane.

Presupun că avea dreptate.